Imi e atat de dor de clipa fara durere
fara nasturi inchisi
fara viori mute
fara dinti lipsa la apel
fara circumstante atenunate
fara de secte si secete
fara oglinzi sparte in mii de chipuri patrate fara de ochi
fara versul schilodit de putinul din noi
fara buza sparta a ranjetului fortat
fara culoarea degradata a neputinei din noi.
Mi-e dor de streasina fara zapezi.
Mi-e dor de primavara.
Mi-e dor de noi.
Cand eram copii la varsta tuturor viselor neintinse si nepatate inca de nimicul greu al lumii care se naste si moare in orice clipa.
Exista un drum?
Sau suntem intr-o picatura care se scurge de pe muchia ingusta a canii timpului ?
Postare prezentată
Teodor Munteanu-autorul cantecelului Ursuletii s-au trezit, buna dimineata
Am 2 canale pe Youtube: https://www.youtube.com/user/iasievents/videos https://www.youtube.com/user/amatoridekaraoke/videos Adresele mel...
-
Setul Kids Music cuprinde 13 albume . Trimiteti-mi adresa Dvs postala prin e-mail : teodormunteanu@gmail.com sau prin SMS la... -
Propuneri de concursuri si momente artistice pentru spectacolele si serbarile care se sustin in scoli si gradinite Introducere : Serbarea...
-
de Teodor Munteanu Cu daruri multe vin la voi, Iubiţi copiii mei, Îmi sunteţi dragi cum bine ştiţi Chiar şi cei ştrengărei . Şti...
Poezia "Îmi e atât de dor" prezintă un contrast puternic între dorinţa ta de simplitate şi masa consistentă a încărcăturii simbolice prin care o exprimi. Ceea ce este interesant şi oarecum ciudat. Însă aceasta nu-i diminuează câtuşi de puţin din valenţele artistice. Repetiţia prepoziţiei “fără” conferă procedeului construcţiei poetice o aură misterioasă care aminteşte de stilul marelui Nichita – mă refer la maniera inedită a construcţiei metaforelor prin antiteza existenţă-nonexistenţă, neant. Din această perspectivă “Necuvintele” au căpătat formă poetică, au căpătat, iată, existenţă, prin geniul creatorului poet. Tu procedezi în poezia ta oarecum asemănător la nivelul elaborării substanţei literare, mai ales că poezia are pe alocuri rostire în hainele ...prozei. Este, de fapt, ceea ce face sculptorul, ca să parafrazez un citat celebru, adică ia piatra brută şi înlătură ceea ce este de prisos... În cazul tău piatra brută este însăşi existenţa din ce în ce mai contaminată de sordid material şi spiritual. Ce-i drept, din acest punct de vedere poezia exprimă un mare adevăr! Nu ştiu dacă nimicul lumii se naşte şi moare în fiecare clipă. Din acest punct de vedere acest reflexiv pe care tu îl foloseşti poate fi privit dubitativ. Poate că tocmai sufletele rătăcite ale oamenilor de la calea purităţii, poate tocmai ele nasc nimicul lumii. Iar în acest caz, reflexivul are cu totul alte conotaţii. Oricum, de remarcat metafora “nimicul greu al lumii” care surprinde un întreg univers contemporan demn de o uriaşă groapă a multor istorii individuale, dar şi colective. La un moment dat, spre finalul poeziei devii interogativ dar şi extrem de încifrat închizând aproape ermetic universul de semnificaţii printr-o metaforă aparent nereuşită. Repet, aparent nereuşită! Un critic literar scrupulos s-ar putea întreba de ce să compari timpul cu o …cană? Şi totuşi aici poezia proiectează în introspectivul individual şi colectiv o imensă ...gaură neagră poetică. Se ştie, găurile negre sunt printre cele mai misterioase corpuri (şi fenomene deopotrivă) din Univers. Dar la fel de bine se cunoaşte că odată intrat/ă în gaura neagră nimic nu mai are scăpare. Nici măcar lumina! Ştiinţific vorbind, ultimele cercetări dau şanse zero de a scăpa de acolo. Unii cercetători însă au speranţa că, cel puţin teoretic, s-ar putea scăpa din gaura neagră. Oricum, orizontul evenimentelor, cum mai este numită ajungerea în zona proximă şi fără întoarcere a găurii negre devine o muchie extrem de îngustă, ca să folosesc metafora din poezia ta. Din acest punct de vedere scurgerea pe muchia îngustă a cănii are mai multe semnificaţii decât poate ai conştientizat chiar tu însuţi, zămislitorul versurilor! Cine a băut, bea sau va bea din cana aceea a timpului? Iar scurgerea pe muchia îngustă a cănii timpului este un rău sau un …bine existenţial? Desigur, scurgerea aceea este percepută de mintea umană eminamente ca un rău existenţial. Totuşi, poezia ta deschide perspective (mai) profunde în lumina versului de forţă, care trimite cu gândul la zonele pure afectiv din preajma Creatorului, vers încărcat cu o dorinţă-energie şi vorbe susceptibile, până la urmă, a fi gândite de El Însuşi: “Mi-e dor de noi.”
RăspundețiȘtergere