Vom pleca si noi departe
Caci asa ne este soarta.
Sfantul Petru ne asteapta
Gata sa deschida poarta.
Valeleu,imi zice-o blonda
Dragilor, asa e viata:
Un foc amarat de paie.
Sfantul Petru ne asteapta
Gata sa deschida poarta.
Valeleu,imi zice-o blonda
Sper sa fie doar o gluma
Caci imi plac la nebunie
Baile cu gel si spuma.
Vai de mine, zice tipul
Ce se drege-acum la colt.
Ma credeam asa de smecher,
De smenar, bandit si hot.
Dragilor, asa e viata:
Un foc amarat de paie.
Ne dam mari, strangem avere
Insa moartea-i cea mai tare.
Ea-i mereu castigatoare.
Nu poti nicidecum s-o bati.
Noi suntem perdantii care
Stiu sa bage-n ei carnati.
Mai zambim la cate-o gluma.
Si-ntrebam: "Tu ce mai faci?"
La final ne strangem panza
Ce-am intins-o pe copaci.
Insa moartea-i cea mai tare.
Ea-i mereu castigatoare.
Nu poti nicidecum s-o bati.
Noi suntem perdantii care
Stiu sa bage-n ei carnati.
Mai zambim la cate-o gluma.
Si-ntrebam: "Tu ce mai faci?"
La final ne strangem panza
Ce-am intins-o pe copaci.
Teodor Munteanu.
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereConsider că ai reuşit o metaforă de excepţie - o metaforă a timpului ei, aş spune - a epocii contemporane în care, da, viaţa este o pânză pe care noi o întindem pe copaci... Începând cu celebrele adevăruri Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune - fiecare epocă istorică a avut poeţii săi celebri care inevitabil au zugrăvit viziuni cu privire la taina tainelor - capacitatea universului de a ivi şi permanentiza Viaţa. Corelaţia cu Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa nu este deloc o speculaţie, pentru că poezia ta este îmbrăcată artistic în hainele unui limbaj contemporan pervertit şi siluit vremelnic de un pragmatism feroce - aşadar, printr-o subînţeleasă corelaţie antitetică cititorul atent poate fi trimis cu gândul la Divinitate. Poezia ta conţine arhicunoscuta viziune pesimistă că moartea trupului este sfârşitul total, dar această constatare n-o banalizează, deşi din acest punct de vedere s-ar putea îneca facil în banal... Dar nu, n-o face, pentru că zic eu, autorul Teodor Munteanu s-a sustras cumva punctului personal de vedere şi exprimă o viziune contemporană proprie unei lumi în care societăţile consumă şi se consumă venerând materia. În metafora din titlul care, de altfel, şi încheie poezia, pronumele ne privit în cheie reflexivă exprimă o opţiune a unui timp prin excelenţă material, care parcă s-a încăpăţânat să accelereze acerb. Noi, noi singuri ne strângem pânza, prin alegerile noastre şi nicidecum pânza nu se strânge ca urmare a neputinţei Universului. Într-o formă sau alta, de la un veac la altul Creatorul a lăsat nenumărate semne ale acestui Adevăr al Său. Dar n-a impus nimănui Adevărurile sale cu forţa. Cititorul atent al poeziei tale primeşte totodată o invitaţie subtilă spre a valoriza atât de preţioasa clipă cea repede ce ni s-a dat, ca să-l parafrazez pe marele Mihai.
RăspundețiȘtergereRăspunde