joi, 14 aprilie 2011

Primavara fara soare

de Teodor Munteanu

Imbatranesc si-mi pare rau
ca noi, romanii, nu stim sa traim frumos.
Am vandut si am distrus
tot ce se putea distruge.
Am plecat in tari straine, la lucru,
lasandu-ne tara si copiii de izbeliste.
E primavara fara soare-n tara mea,
ca si vremea de afara
care, parca, dupa cutremurele din Japonia
nu reuseste sa-si mai revina.

Imbatranesc si-mi pare rau 
ca noi, romanii, am ratat
inscrierea tarii noastre in randul
tarilor civilizate.
Ai spune ca toata speranta
ramane pe generatiile urmatoare
care vor reusi sa invie
Pasarea Phoenix.
Dar mi-e teama ca
nu avem nici bani si nici fervoare
sa mai investim in copiii nostri.
Invatamantul, macinat de
orgolii prostesti,
este o veritabila fabrica de
handicapati.
Pentru ca nu mai stim
sa iubim omul si viata.
Iubirea e astazi un lucru rar.
Oamenii se iubesc prea mult pe sine
ca sa mai poata sa-si iubeasca aproapele.
Biserica investeste doar in ea
facandu-si mereu biserici
tot mai mari si mai inalte.
Iar conducatorii nostri
fac borduri ca sa spuna
ca fac si ei ceva.

Imbatranesc si-mi pare rau
ca in decembrie '89 am iesit
in strada crezand ca suntem
desteptii sufocati de un dicatator.
Nu se justifica jertfele
de vieti omenesti pe care
le-am platit atunci.
Pentru ce?
Pentru o primavara fara soare?

Un comentariu:

  1. Precizare importantă! Multe din metaforele următoarei poezii îţi aparţin. Eu nu am făcut decât să le adun într-un buchet legat printr-o îmbrăţişare a metaforelor mele. Poezia este începută într-un autobuz la chemarea şi inspiraţia muzei. Continuată pe străzi, cu opriri prin scara blocurilor,(căci ploua), cu notări febrile pe spaţii improvizate pentru a nu pierde ideea şi hainele ei poetice.

    Nu-mbătrâneşti!
    de Florin Fînaru, lui Teodor Munteanu

    Iubita ta-i cu trup de cabaret,
    Tu încă ai un suflet de poet,
    Nu-mbătrâneşte micul paradis,
    Iubirea cea cu ochii de cais.

    Te mişti puţin mai lent şi e firesc,
    Noi aripi de lumină îţi tot cresc,
    Căci praful cel de stea, nemuritor,
    E-ntemniţat în trupul tău de dor.

    Un roşu sens te cheamă spre zenit,
    Albastrul clipei nu e-n asfinţit,
    Ci numai zbor pe pasul lui uşor,
    Iar bătrâneţea numai un decor.

    Mai sunt iubiri stelare de cântat,
    Bătrânul n-o să poată niciodat’
    Să nască tremur lin, fremătător,
    Pe pânza nevăzută de izvor.

    Iubita ta-i cu trup de cabaret,
    Tu încă ai un suflet de poet,
    Nu-mbătrâneşte micul paradis,
    Iubirea cea cu ochii de cais.

    RăspundețiȘtergere