Limba romana

de Teodor Munteanu


Limba romana
e pura
pentru ca e un izvor
din care bei 
cand ti-e dor
de tara ,
de mama ,
de bunicul ,
de tine cand erai copil .

Limba romana

e pura
pentru ca e un suc racoritor
care iti stinge zapuselile stranse in tine .
Pantofii altor limbi
te strang
si ii scoti
ca sa  mergi descult prin limba romana  ,
racorindu-ti talpile .
Limba romana este cerul tau
pe care-l privesti nestingherit .
Limba romana este invatatoarea ta din clasa a I -a
pe care nu o vei uita niciodata .
Limba romana e acasa ,
e a ta nevasta
frumoasa .

Email de la Florin Fanaru :

Bună, Teo, nu prea am acum timp, căci am mult de luctat și învățat, dar tot îmi fac timp pentru a-mi arunca câte o privire pe ceea ce ai mai ...publicat. Chiar dacă e format electronic, e tot ca o publicație, atâta vreme cât însuși termenul vine de la adjectivul public, adică pentru toți.
Pantofii altor limbi
te strâng
și îi scoți
ca să mergi desculț prin limba română,
răcorindu-ți talpile.
Metafora este superbă, iar eu pot să spun că deseori am avut sentimentul acesta pe care tu l-ai exprimat prin această metaforă. Nu este vorba, evident, despre comoditatea de a studia alte limbi sau incapacitatea respectivă. Dimpotrivă. Paradoxal, poți avea acest sentiment tocmai după ce ai studiat și cunoști destul de bine alte limbi!!! Și, la fel de evident, nu este vorba despre o atitudine depreciativă la adresa altor limbi. Ai surprins aici tainice înțelesuri afective ale sufletului omenesc, acea claritate, libertate și chiar sentiment de securitate pe care le are și le oferă o limbă maternă care crește în copil odată cu el însuși devenindu-i parte și întreg totodată, axă evolutivă. Mă voi apleca altădată cu atenție pe toată poezia, există și alte aspecte reușite în ea, dar metafora aceasta mi-a sărit în ...brațe! Îți trimit o poezie celebră de-a lui Marin Sorescu, acum în preajma sărbătoririi geniului eminescian. Poate ai studiat această poezie în liceu sau facultate! Oricum, chiar și reamintirea ei este ...terapuetică pentru suflet.

TREBUIAU SĂ POARTE UN NUME
de Marin Sorescu
Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ¬-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea chirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.