Cenaclul a murit, s-a prăbuşit un templu
Ciudată este viaţa adesea şi-uneori
Căci regele murit-a, pe masă-i al său sceptru,
Putere cine are de-al ridica spre sori?
Nimic nu are farmec aşa ca altădată,
Pe când trăia Titanul ce-l venerăm mereu
Suntem colindătorii fără elan şi tată
Cântăm de dor şi ţară, dar sufletul ni-e greu.
Plăpândă e fervoarea, căci rana-i încă vie
Noi suntem cabotinii cu Hamletul pierdut,
Suntem şi personaje reale-n tragedie,
Avem în loc de zâmbet un rânjet prefăcut.
Cum poate să existe o poezie pură
Când noi suntem produsul de ev fără talent
Simţirea-i îngheţată de griji cotidiene
Al nostru cer cu stele de lună e absent.
Când a plecat poetul ne-am luat cu toţi adio
De la lumina care venea din reflector
Acum avem opaiţ ce luminează palid
Bătrâne Adriane, de tine ne e dor!
Impresionant ataşamentul tău faţă de spiritul poetului! Dincolo de luminile şi umbrele pe care omul Adrian Păunescu le-a amestecat tumultos în viaţa sa, el are meritul de a fi pus în valoare zăcămintele patriotice autentice din sufletele contemporanilor, măcar zică cine ce-a zice, ca să parafrazez un alt spirit luminos al literaturii române. Este clar că avem nevoie de o conştiinţă naţională, căci conştienţa nu e de ajuns. Să ai multă inspiraţie în continuare!
RăspundețiȘtergere