Cronici ale Cenaclului Flacara semnate de Aurelian Titu Dumitrescu

Oamenii, trăindu-se pe ei înşişi
Localitatea: Mangalia, 8 august, 1984, ora 20,00, grădina Farul.
Număr de spectatori: peste 4.000.
Atmosfera: excepţională de la început şi până la sfârşit, toţi cei prezenţi consolidând locul întâi pe care îl ocupă publicul din Mangalia în turneul Flacăra pe litoral, dar mai sunt totuşi spectacole la Eforie Sud, Techirghiol, Saturn, Medgidia, Costineşti, Neptun şi Constanţa.
Calitatea spectacolului: deschisă, toţi cei prezenţi dorind să participe şi să realizeze un mare spectacol, cu excepţia lui Alexandru Zărnescu.
Noutăţi: interpretarea aceluiaşi text literar în două maniere de către Camelia Daj şi Mirela Atudorei. Publicul a apreciat mai afectuos varianta foarte tinerei Camelia Daj, „ceea ce nu înseamnă că Mirela Atudorei îşi pierde din meritul ei deosebit“.
Aportul organizatorilor: ireproşabil, cinstit, îndatoritor; mulţumim.
Nimic nu se întoarce la cântec mai repede decât demnitatea de a cânta. La Mangalia, membrii Cenaclului Flacăra intră în comunicare directă cu cei peste 4.000 de spectatori, o dată cu semnalul de deschidere. Seara a căpătat încă de la început caracterul de eveniment. Spectatorii de toate vârstele (ca în spectacolele din cele două „Eforii“) cântă cu Daniel Dumitrescu şi Mirela Atudorei „Iubito, vine toamna“ şi „Să ne naştem din nou“. Adrian Păunescu o prezintă pe Sorina Haşigan, din Săliştea Sibiului, „Acest bastion al românismului, această Elveţie română“: „La şase ani şi zece luni, Sorina ştie mai multe cântece decât mulţi din cei pe care îi cântă. Ea adună totul ca românul în istorie. Când n-am putut să ţinem cărţi, noi am ţinut memoria poporului trează“. Anunţând cântecul „Colindul Ardealului“, Adrian Păunescu îl citează pe Nicolae Titulescu, cum că nu e român acela care, când vede harta României fără Ardeal, nu se simte pe sine însuşi tăiat de la mijloc. Emoţia publicului este atât de puternică (dacă Adrian Păunescu ar da posibilitatea, publicul ar repeta textul), încât sala se ridică şi cântă astfel opt minute. Distanţa dintre scenă şi sală dispare. La „Doina lui Lucaciu“, publicul preia iniţiativa. În timpul „Ţurăitei“, sala dansează, Emilian Onciu se retrage, se cântă în continuare aceeaşi „Ţurăită“, Emilian este obligat să revină.
Moment. Valeriu Penişoară şi publicul: „Viitorul“ – Nicolae Labiş, (…) „Eu la asta rămân/Şi de asta mi-i sete/Vreau poporul român/Opere complete!“ („Poporul român, Opere complete“ – Adrian Păunescu).
Publicul şi cenaclul: „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!“
„Trăiască România!“ (Valeriu Penişoară şi publicul).
Apogeu de spectacol. Se flutură drapelul tricolor. Toţi spectatorii sunt în picioare şi cântă pe o melodie proprie cuvântul România. Se scandează România.
Din nou spectatorii: „Luptă, luptă, România!“
Apoi: „Flacăra,/Pentru noi şi pentru ea!“
Valeriu Penişoară cântă „Jurământ la Putna“. Recită Adrian Păunescu.
Scena a durat 26 de minute.
„Miros de coasă“ şi „Om în amurg“, interpretate de Nica Zaharia, premerg celui de-al doilea moment al serii (ca intensitate a comunicării cu publicul), când sunt cântate „O şansă păcii’ şi „Toate femininele vor pace“. Refrenele sunt repetate de câteva ori.
Chemate încă din prima jumătate a spectacolului, formaţiile „Pro Musica“, „Metropol“ şi „Totuşi“ cântă o dată cu sala de la început şi până la sfârşit.
O extraordinară impresie au mai produs cântecele „Lancea lui Horea“ şi ale duetului „Partaj“, grup competitiv pe plan european.
A fost tot timpul, în grădina aceea de la Mangalia, o intimitate extraordinară între interpreţi şi public, comparabilă doar cu aceea pe care o are un om cu el însuşi.
Neseparaţi o clipă de viaţa lor adevărată (textul şi libertatea de manifestare apărându-i), spectatorii au creat un eveniment doar prin gradul înalt în care s-au trăit pe ei înşişi.
„Flacăra“, nr. 32/10 august 1984
Eroi au fost, eroi sunt încă …
Localitatea: Alba Iulia, 1 decembrie 1984, ora 15,00, stadionul din localitate.
Număr de spectatori: 12.000.
Atmosfera: excepţională.
Calitatea spectacolului: foarte bună.
Noutăţi: prezenţe locale: Simona Timar, surorile Moldovan, Ioan Muste, Felician Stângaciu, Simona Ordeanu, grupul „Metronom“.
Aportul organizatorilor: foarte bun.
La Alba Iulia, am înţeles fulgerător acesta: publicul cunoaşte aproape în întregime repertoriul membrilor cenaclului. El vine în săli şi pe stadioane pentru a interpreta simultan cu autorii cântecului. Există o democraţie în faţa actului de cultură care este cântecul: interpreţii nu au mai multe drepturi asupra lui decât publicul. Există două părţi distincte ale fiecărui spectacol. În prima, care durează până la intrarea lui Adrian Păunescu în scenă, publicul este
pregătit pentru a prelua iniţiativa. În a doua parte, de fapt cea mai lungă, spectacolul în sine, publicul are continuu idei şi atitudini care premerg momentelor de pe scenă, Adrian Păunescu dând posibilitatea acestuia să intensifice până la cea mai profundă trăire starea libertăţii de exprimare. Astfel, cu excepţia celei mai înalte convenţii, cea care ţine de artă, între public şi autori nu există timpul de a se naşte convenţii, nu există o redundanţă a actului de cultură.
„Ne aflăm în Alba Iulia cu sentimentul că săvârşim cu modestele noastre posibilităţi un act de dreptate. La 1 decembrie este Anul Nou al românilor. La 1 decembrie 1984, salutăm zorii anului 1985. Ne aflăm la Alba Iulia să săvârşim Unirea prin cântec“.
Ceaţă, temperatură –14 grade Celsius, timp de opt ore şi jumătate 12.000 de spectatori cântă. Trecerea dintr-un moment în altul al spectacolului se face spontan prin două piese patriotice. Există o imensă bucurie a poporului de a rosti numele eroilor săi, de a-i evoca, de a le face loc în viaţa de zi cu zi. În Transilvania, morţii stau aproape de cuvinte. În decursul istoriei, de atâtea ori eroii în viaţă au fost consideraţi proscrişi, încât de oricâte ori s-ar rosti numele lui Horea, al lui Iancu, numele eroilor din celelalte ţări române, care şi ei au fost aici interzişi (oare faptul că în Transilvania sunt iubiţi cu aceeaşi intensitate şi consideraţi „de aici“ eroii din celelalte ţări române nu este şi acesta un argument al unităţii spirituale dintotdeauna a poporului român?) tot nu este îndeajuns, tot nu s-ar înfăptui actul de dreptate care este rostirea numelui de erou român.
Intensitatea celorlalte momente din spectacol este direct proporţională cu intensitatea momentelor cântecelor patriotice.
Risc afirmaţia că delicateţea aproape academică a cântecelor lui Emilian Onciu şi Octavian Bud este mai bine receptată după ce „Lancea lui Horea“ şi „Iancu la Ţebea“ sunt cântate de toată lumea. La fel se întâmplă şi cu fineţea de nisip scuturat printre degete a melodiilor grupului „Partaj“.
La 1 decembrie 1984 la Alba Iulia, sunt români din toate teritoriile locuite de români. O scrisoare venită din public este din partea unor mineri de pe Valea Jiului. O altă scrisoare fixează în cuvinte „momentul heraldic al epocii“: unirea tuturor românilor ... Un tânăr aduce „lancea lui Horea“ pe stadion. Lancea nu are tăişuri, dar are metalul care ar putea fi ascuţit oricând. „Alţi tineri aleargă pe stadion cu drapelul tricolor. Adrian Păunescu merge pe lângă tribune şi citeşte prin ceaţă pancartele, care altfel nu pot fi văzute. Este „foarte frig, foarte ceaţă, dar foarte frumos prin oameni. Ei sunt cel mai frumos ornament al tribunelor“.
Cântecele patriotice sunt cerute în mod repetat pe tot parcursul spectacolului. În faţa scenei, „în pământul confratern cu pământul din Câmpia Libertăţii de la Blaj“, este înfiptă lancea. Sorina Haşigan, „Anul Nou al cenaclului“, reuşeşte un recital fără precedent pentru ea, se ridică până la simbol şi stabileşte cel mai mare succes al serii. După opt ore şi jumătate, nu am senzaţia că se termină ceea ce
nu tocmai exact numim spectacol, ci faza de grup a unei opţiuni cu implicaţii mult mai adânci.
„Flacăra“, nr. 49/7 decembrie 1984
Două spectacole de nota 101
Localitatea: Satu Mare, 6 decembrie 1984, orele 16,00 şi 22,00, Sala Filarmonicii de Stat din localitate.
Număr de spectatori: 1.000 la primul spectacol, 1.300 la al doilea.
Atmosfera: excepţională.
Calitatea spectacolelor: foarte bună.
Noutăţi: Ileana Bledea şi Ionel Bledea, 24 de ani şi, respectiv, 25 de ani; cântecul „Rar“, versuri George Bacovia; Sorin Bodoş, 20 de ani, cântecul „Aici“, versuri Mircea Dinescu; „Taraful Cetăţii“ (surorile Angela şi Nicoleta Lăpuştea, Andrei Leleci, Sergiu Balogh, elevi, cântece din zonă; Daniela Timiş, 16 ani, elevă, a cântat „Repetabila povară“, versuri Adrian Păunescu, Liliana Flindea a cântat „Ninge în Apuseni“, versuri Ioan Morar.
Aportul organizatorilor: foarte bun.
În sala „ca o uriaşă floare cu sute de petale“, publicul s-a comportat distins şi firesc. Nu a existat în starea lui simptomul vreunui risc: ştia unde a venit, nu grăbea şi nu forţa spectacolul, publicul sătmărean, „public amiral de multe ori al cenaclului“, a urcat la stadiul de interpret, s-a înregistrat „pentru a se arăta cum era tineretul român în 1984 şi în alţi ani de la sfârşitul mileniului doi“, s-a deschis dialogul dintre Adrian Păunescu şi spectatori. Revelaţia rupe cuvintele invers, s-a simţit iubire adevărată pentru poet, pe care îl simt atât de aproape, încât sunt încercaţi de dorinţa de a se înfrunta câteodată cu el. Autorul poemului „Lacrimi pentru tatăl învins“ nu are cum să nu simtă. Personalitatea publicului şi personalitatea poetului, cum e şi normal, se definesc uneori prin adversitate, ceea ce dă un mare farmec actului de cultură.
Iată un fragment dintr-un bilet primit din sală: „Mai este nevoie să vă spunem cât de mult am aşteptat să reveniţi pe meleagurile Sătmarului? Aşteptăm cu nerăbdare ca cei doi reprezentanţi sătmăreni din Cenaclul Flacăra, Octavian Bud şi Emilian Onciu, să cânte acasă mai frumos ca niciodată“. Într-adevăr, cei doi împreună cu grupul „Partaj“ şi cu interpretul de muzică rock Cristian Minculescu, au realizat cele mai valoroase recitaluri din spectacol.
„De-a copilăria“, cântecul lui Octavian Bud şi al lui Adrian Păunescu, a inclus iarăşi sala în scenă. În timp ce a cântat Cristian Minculescu, majoritatea spectatorilor au dansat. Pe cântecele grupului „Partaj“, s-au auzit aplauze discrete, reprimate rapid chiar de cei care le născuseră, din dorinţa de a nu alunga starea. Nicolae Cenan, cu un umor deja
tradiţional, a intervenit la timp. Magda Puşkaş şi Carmen Antal au cântat ceardaşuri.
Se interpretează „Iancu la Ţebea“, „Jurământ la Putna“, „Trăiască România“, „O şansă păcii“, „Toate femininele vor pace“, „Lancea lui Horea“. Spectacolul s-a încheiat cu aproape două ore după cea planificată, Adrian Păunescu fiind obligat să observe că „analiza dinţilor calului de dar este un fapt imoral“.
„Am venit la al doilea spectacol al Cenaclului „Flacăra“ pentru că îmi place foarte mult şi pentru că niciodată în scenă nu se întâmplă la fel. Autori şi public ne dispunem după propriile noastre stări, comparaţia cred că am citit-o undeva, ca o pilitură de fier pe o hârtie sub care este aşezat un magnet“ (din dialogul pe care cronicarul l-a avut cu Ştefan Gheorghe, electromecanic).
„Fiecare generaţie care apare în lume şi are conştiinţă de sine are impresia că nu va muri niciodată. Se împlineşte un an de la moartea lui Nichita Stănescu, învăţătorul nostru, cel dintâi clasic al generaţiei noastre. Înainte de a muri, Nichita Stănescu a scris într-un excepţional limbaj poetic această poezie numită «Hieroglifa», înainte de a trece de tot în limbajul indescifrabil al morţii. Textul va fi citat de poetul deosebit care este Augustin Frăţilă“.
Majay Gyözö, care, în 11 decembrie 1984, va împlini doi ani de când a fost descoperit de Adrian Păunescu, cântă „Ding-dang-ding“, compus în doi, în dimineaţa zilei de 5 decembrie la Cluj, „extraordinarul Cluj prin marile spectacole de la Turda şi Dej“.
Marius Baţu şi Alexandru Zărnescu, starostele muzical al cenaclului, se înscriu nedrept poate (dar publicul este capricios când vrea el) după Emilian Onciu, Octavian Bud, grupul „Partaj“ şi Cristian Minculescu, în ordinea subiectivităţii publicului sătmărean. Printre cei din linia a treia, cu un succes parcă mai nuanţat de această dată, s-a distins Florin Şerban cu cântecele „Sila“ şi „Să-mi scrii“. A existat, din câte am observat, la Satu Mare o linie constantă a succesului (uşor estompată de cele patru proeminenţe): Nica Zaharia, Florin Săsărman, Vali Gerea, „Flapo“ (Zărnescu, Schwartz, Beianu, Enache), „Pro Musica“ (Stepan, Hariga, Dolga, Taşcu, Cosma), Magda Puşcaş şi Carmen Antal au cântat iarăşi ceardaşuri. Toţi care s-au rostit în limba maghiară au cântat apoi cu Maria Tănase „Ciuleandra“, „arhetip al cântecului popular românesc dintotdeauna“. Atmosfera a devenit feerică. Au fost şi „La musata aromănă“ şi „Ţurăita“, demonstrându-se, ca în Hasdeu, forţa integratoare şi „forţa de percuţie a limbii române“ între sud şi nord.
Au urmat: Nica Zaharia („Cântec de dans din Moldova“), Cristian Minculescu („M-a făcut mama oltean“), Augustin Frăţilă („Pe valea Mureşului“), Valentin Văran („Petre, Petre“), realizându-se o hartă spirituală prescurtată a ţării. Cântecul „Castelul“ al lui Alexandru Zărnescu şi Adrian Păunescu a încheiat cele două spectacole de nota 101.
„Flacăra“, nr. 50/14 decembrie 1984

Oradea, Oradea
Localitatea: Oradea, 8 decembrie 1984, ora 17,00, sala Sporturilor.
Număr de spectatori: 10.000.
Atmosfera: fără precedent.
Calitatea spectacolului: foarte bună.
Noutăţi: prezenţe locale – Alina şi Nicoleta Popovici, „Andri Popa“; Dana Baicu, „Să-mi dai scrisorile-napoi“; Teodora Abrudan, „Cântec de danţ din Bihor“; Cris group, „Intelectul“; Adina şi Luminiţa Dumitrescu, „Bunica“ (versuri Nina Cassian); Adrian Badea, „Vals“; Roxana Nistor şi Florin Madiar, cântece populare; Reghina Croitoru, „Du-mă du, murgule, du“.
Aportul organizatorilor: îndatoritor, ireproşabil, exemplar.
Început la ora 1700, spectacolul a luat un curs deosebit la ora 1945, când s-a cântat „Lancea lui Horea“. În clipa în care piesa s-a sfârşit, sala a început să scandeze „România“. După primele 30 de secunde, ni se părea încă doar un spectacol de bună calitate, scandarea numelui ţării fiind doar preludiul – repetat în toate sălile – al unei stări înalt patriotice. La sfârşitul primului minut, am înţeles toţi că este vorba de altceva, că încet-încet numele ţării strânge în sine sensul spectacolului, pulverizându-l în starea unei victorii. Autorii tremurau de emoţie, Adrian Păunescu îşi ştergea fruntea care nu transpirase, realitatea avea frumuseţea inefabilă a unei iluzii. După şase minute, au fost cântate de către Vali Şerban – Florin Şerban – Marius Baţu – C. Buică „O şansă păcii“ şi de către Carmen Antal „Toate femininele vor pace“. Ne aflăm în judeţul unde, la Oradea, Marghita, Beiuş, Salonta, Aleşd, se obţinuseră numai note de 101. La 2146, se scandează „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!“. Se ajunge în mai puţin de treizeci de secunde la aceeaşi vibraţie – a victoriei. Se scandează şapte minute acum. Autorii cântă spectatorilor „La mulţi ani!“. Iarăşi patru minute „România“. Ce frumuseţe de cocoş de munte avea strigătul! „Trăiască România“, „Treceţi batalioane române Carpaţii“, „Iancu la Ţebea“, „Doina“ lui Mihai Eminescu, „Jurământ la Putna“, „În ţara moţilor“ ies din stadiul de cântece sau texte, reprezintă comportamentul deschis al unei tandreţi de a fi. Vali Şerban reuşeşte un recital foarte bun. Acesta şi recitalul trupei „Totuşi“ mi-au părut a fi cele mai valoroase momente muzicale ale serii. După „Totuşi, iubirea“ cântată de cel care are acum cea mai mare prospeţime de rostire din Cenaclul „Flacăra“, Majay Gyözö, strigătul izbucneşte iarăşi. Alexandru Zărnescu, unul dintre cei care „au compus puţin, dar esenţial“, cântă „Dor de Eminescu“ şi „Ultima zi“.
„Sunteţi cea mai frumoasă generaţie din lume în acest moment pentru că ştiţi să iubiţi nu forţa, ci adevărul“, a spus poetul Adrian Păunescu.
Ziarul Tineretului din China a scris: „Cenaclul Flacăra este o uzină de produs bucurie oamenilor“. Acesta s-a văzut şi când Magda Puşkaş şi Carmen Antal, care cântau în limba maghiară, au cântat în limba română, limba tuturor cetăţenilor români indiferent de naţionalitate, cu aceeaşi plăcere şi incandescenţă a vârstei.
Cântăm cu Oradea şi spiritul Bihariei prinde contur, se întrupează din mândrie. Dăruiţii Vali Şerban, Cristian Buică, Majay Gyözö cumpănesc pe voci şi instrumente adevărul de azi pentru tinerii de azi. Sala e un coloid imens; parcă o materie necunoscută încearcă să se nască sub ochii noştri, astfel se mişcă tinerii, constituiţi în piramide umane, ţinându-se unii pe alţii pe umeri, strălucind de încredere şi responsabilitate pentru faptele lor. Steagul tricolor, roş-galben-albastru, flutură ca o certitudine de nezdruncinat în mâinile ferme ale copiilor noştri.
Visul „Doinei“ al marelui Eminescu devine viziune şi efortul emoţional al conducătorului cenaclului, poetul Adrian Păunescu, dă recitării sensuri istorice.
Prestaţiile grupului „Partaj“, al formaţiei „Pro Musica“, profesionalismul trupei „Flapo“, formaţia „tren“ a întregului cenaclu, au fost tot atâtea puncte forte în dialogul cu tribunele. Muzica „noului val“ taie pârtie către o nouă expresie a sensibilităţii. Membrii trupei Andrei Păunescu sunt aproape „furaţi“ de pe scena pe care Cristi Minculescu, teribila voce a formaţiei „Totuşi“, pare că se desprinde de pământ o dată cu „înaltele“ sale.
Final pios, poetul Adrian Păunescu aprinde o lumină şi cântă la căpătâiul lui Ştefan cel Mare, domn a Toată Moldova.
„1.000 de «grăniceri» au cântat pentru ţara lor, pe care o iubesc cu o conştiinţă istorică exemplară, realizând încă o notă de 101 Campionul Bihor“.
„Flacăra“, nr. 50, 14 decembrie 1984
Statornicia calendarului
Localitatea: Caransebeş, 14 decembrie 1984, ora 17,00, sala Casei de Cultură.
Număr de spectatori: 1.400.
Atmosfera: foarte bună.
Calitatea spectacolului: foarte bună.
Noutăţi: prezenţe locale – Viorel Cărăbea, 28 de ani, lăcătuş din Oţelul Roşu, care a cântat „Muzica este viaţa mea“, cântec de un singur autor; grupul de colindători de la Şcoala generală Vama – Marga, condus de învăţătoarea Ana Miţu şi educatoarea Eva Boldea, alcătuit din copiii: Ionuţ Nedeloni, 10 ani, Trandafira Ilioni, 9 ani, Adrian
Toma, 7 ani, Lucia Boldea, 8 ani, Daniela Boldea, 9 ani, Petrică Iorgon, 10 ani.
Aportul organizatorilor: foarte bun.
Sala de spectacol are o scenă de opt metri pe cinci metri, cu două rivalte nemascate, cu şase sufite din pânză modestă, trei de-a dreapta scenei, trei de-a stânga ei, cu arlechini înguşti şi neamenajaţi. Se văd pe feţele celor ce s-au ocupat de scenă o mândrie, o limită, o provocare. Sala este mai mult decât plină, faptul că până şi printre rândurile de scaune sunt spectatori umileşte decenţa dezordonată, de doamnă de epocă, a sălii. Publicul pare că ştie totul despre cenaclu, afişează această pretenţie chiar mai presus de orice, are opţiuni, păreri, iniţiative. Sigur pe propria valoare, indiferent de orice reacţie, spectacolul începe aparent mecanic, are poate cele mai lungi recitaluri din turneu. Cele mai reuşite sunt al lui Marius Baţu şi al Nicăi Zaharia. Amândoi au voci simple, ca două fenomene naturale, amândoi sunt stânjeniţi de propria făptură când cântă, amândoi ordonându-şi comportamentul scenic după cum place sau ar trebui să placă în general, nu după cum le place lor, primul alegând o figură înţepată, de băiat la modă, a doua stând într-un drepţi care o scuteşte de complicaţii. „Elegie“ (I), „Elegie“ (II), „Soldatul“, „Cântec şoptit“, „La adio“, „Miros de coasă“, „Om în amurg“, „Despărţire în flori“, versuri de Zaharia Stancu şi Adrian Păunescu sunt însă cântece în care cuvântul capătă umbră şi care păstrează spiritul de cenuşă fierbinte al unui foc stins pe câmp al textelor.
20,40. Autorii şi publicul cântă „Iancu la Ţebea“, „Jurământ la Putna“, „Trăiască România“, „O şansă păcii“, „Să fie pace în lume“, „Treceţi batalioane române Carpaţii“. Sala ridică steaguri tricolore. Câţiva părinţi îşi ridică pe umeri copiii. Cei mici fac semnul: „Lumină, Luptă, Libertate“. Între cântecele „Redevenim copii“ şi „Fiu legitim“ ale lui Majay Gyözö şi Adrian Păunescu, acesta din urmă răspunde unui bilet în care este întrebat de ce iubeşte echipa de fotbal Universitatea Craiova. Răspunsul este: „De aceea“. Sala scandează numele echipei de fotbal. Adrian Păunescu: “Cenaclul mai trebuie să vină la Caransebeş, dar mai trebuie să vină şi o altă trupă – Universitatea Craiova, pentru a juca şi ea cu echipa de aici, pentru a mulţumi publicului“.
Alexandru Zărnescu mi-a dat imaginea unei excelente gazde cu şorţ curat, alergând din bucătărie în sufragerie, de acolo iarăşi la bucătărie, aşezându-se în cele din urmă la masă, gustând cu obişnuinţă din bucatele preparate de ea şi zâmbind timid şi uşor amuzat, de fapt ipocrit, când e surprinsă, ca şi cum s-ar mira că ea, care e cea mai bună bucătăreasă, găteşte bucatele cele mai bune. „Barierele“, „Ultima zi“, „Dor de Eminescu“ – un recital aproape enigmatic prin discreţia de exterior a lui Alexandru Zărnescu. După un moment de umor susţinut de Nicolae Cenan şi de Valentin Văran, intră în scenă un grup de copii din localitate care cântă colinde. Într-o vreme fără zăpezi, colindul aduce statornicia calendarului după care se judecă istoria.
O dată cu recitalul Victoriei Catană, începe de fapt şi linia de contur a spectacolului din seara aceasta: combinarea şlagărelor populare româneşti cu diverse muzici contemporane, uneori chiar într-un sigur recital (Cristian Minculescu), demonstrându-se astfel că, într-o vreme în care, în Suedia şi Danemarca nu se cântă decât prin excepţie altfel decât englezeşte, în România folclorul rezistă şi renaşte. După „Trandafir de la Moldova“, Adrian Păunescu recită „Doina“ de Mihai Eminescu. După „O singură Putnă“ şi „Doina lui Lucaci“, Adrian Păunescu evocă figurile de luptători ale lui Ştefan cel Mare şi Vasile Lucaci. „La Putna nu este scrisă data stingerii din viaţă a lui Ştefan cel Mare, semn că românii au faţă de ea o adevărată superstiţie. Ca dovadă, Mihai Eminescu apelează la memoria lui Ştefan cel Mare, implorându-l să vină să-şi salveze ţara“. Vorbind despre Vasile Lucaci, Adrian Păunescu atrage atenţia asupra faptului că Marea Unire nu înseamnă doar 1 Decembrie 1918, ci toate eforturile, multe rămase anonime, care s-au făcut în acel an, că Unirea este rodul luptei poporului român.
Şlagărele continuă până când, în miez de noapte, Adrian Păunescu recită poezia „Pacient“. “Această boală se numeşte ţară/Şi leacul este ea şi numai ea“.
„Flacăra“, nr. 51/21 decembrie 1984
„Nu plecăm!“
La ora 17,00, într-un stadion de câteva sute de spectatori, a început un concert în care cei mai reprezentativi membri ai cenaclului au interpretat câte două cântece. Concertul a durat aproape trei ore într-o atmosferă decentă, învolburată deseori de grupuri mari de oameni venind spre stadion. Rigoarea interpretării şi calmul imperturbabil al spectatorilor anulau în mod delicat distanţa dintre tribună şi scena aşezată în mijlocul stadionului, dar şi ideea de spectacol al Cenaclului „Flacăra“.
Una dintre marile probleme ale oricărui scriitor este aceea că, prin opera sa, el propune un mod de viaţă de care lui însuşi i se poate face frică mai apoi. Adrian Păunescu nu şi-a abandonat felul de a fi propus prin operă şi tocmai asta atrage spectatorii şi dă credit afirmaţiilor sale: „Îmi recunosc slăbiciunea din toate/O viaţă lungă aş vrea,/Dar dacă ţara altfel nu poate/Eu voi muri pentru ea“.
După ora 20,00, spectatorii „se deschid ca nişte flori care înfloresc noaptea“, întunericul, dincolo de calitatea sa de a predispune la evocare, punând la adăpost de privirile necăjite de prejudecăţi.
Se evocă figura lui Mihai Viteazul. „Îl urmăm cu gândul şi cu pasul/Şi ne trag obârşii înapoi/ Monumentul lui Mihai Viteazul/E în fiecare dintre noi“.
În timp ce cântă Valeriu Penişoară, apar în tribună steagurile tricolore, exprimând o stare justificată de vocaţia de a iubi istoria poporului român, care apără de „al cincilea anotimp al omului, moartea spirituală“.
Un fel de arc de triumf prin care sunt integraţi câteodată spectatorii sunt cântecele care conţin în text numele zonelor în care ei s-au născut şi există. O dată cu cântecele despre Ardeal, au apărut în tribune bucăţi de pânză pe care era scris: „Nimic nu ştii de n-ai văzut Ardealul“ şi „Mai naşte-mă, părinte ideal,/Pe o colină dulce din Ardeal“.
După un recital al Sorinei Haşigan, revenită în cenaclu, au fost “momente de triumf ale conştiinţei politice tinere“, în timp ce toţi membrii cenaclului au cântat „Colindul Ardealului“. La 20,00, a izbucnit strigătul România, după care spectatorii au început să cânte „Să fie pace în lume“ şi „O şansă păcii“.
Este relevată importanţa afirmaţiei preşedintelui, că nu există pace fără independenţă. „Lancea lui Horea“ îi dă lui Adrian Păunescu posibilitatea să reia ideea că istoria modernă a Europei nu a început cu Revoluţia franceză de la 1789, ci cu Revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, de la 1784.
Trupele „Totuşi“ şi „Flapo“ susţin recitaluri, stabilind un acord subtil cu vârsta biologică a spectatorilor ce le-au cerut prezenţa şi le-au susţinut cu o notă aparte a curiozităţii trezite poate noua componenţă a trupei „Totuşi“. Cu discreţia unei ninsori, au intrat în structura spectacolului cântecele de un lirism blând ale grupului „Partaj“ şi ale Nicăi Zaharia.
Majay Gyözö, Augustin Frăţilă, Cristian Buică, Emilian Onciu, Octavian Bud şi Ducu Bertzi au susţinut microrecitaluri cu nepăsarea solidă a valorii sigure pe sine.
Emoţionantă integrarea prin acompaniament a trupei „Falpo“ în recitalul lui Augustin Frăţilă, arătând că de un timp acesta este şi altfel membru al cenaclului.
„Castelul“, cântecul lui Adrian Păunescu şi al lui Alexandru Zărnescu, încheie tradiţional un spectacol în care sibienii înalţă în mod repetat, peste liniştea oraşului, şi fără precedent cuvintele „Nu plecăm“.
„Flacăra“, nr. 16/19 aprilie 1985
Acasă
Localitatea: Sighişoara, 16 aprilie 1985, orele 16,00 şi 20,30’, Clubul C.F.R.
Număr de spectatori: 2.000.
Atmosfera: excepţională.
Calitatea spectacolelor: excepţională, fără precedent la Sighişoara.
Noutăţi: Mirela Bărdaş, elevă în clasa a XII-a la Liceul Industrial Sighişoara, cântă „Dor de Ardeal“, versuri Adrian Păunescu; o excepţională compoziţie a lui Ducu Bertzi, pe textul “Accente“ al lui Adrian Păunescu.
Aportul organizatorilor: foarte bun.
La ora 18,05’, după două ore de spectacol, Alexandru Zărnescu cântă „Ultima zi“. Atmosfera bună părea că se pierduse din pricina faptului că, până la ora 15,30’, nu s-a ştiut (ploua) locul în care va avea loc spectacolul. Plecaţi de la stadion cu foarte puţin timp înainte de ora 16,00, spectatorii au fost obligaţi să opteze, sala având capacitate limitată, care dintre ei vor fi la primul spectacol, care la al doilea spectacol. Impresionant este că unii dintre ei nu au plecat de lângă Clubul C.F.R. timp de patru ore, cât a durat prima întâlnire a membrilor cenaclului cu publicul din Sighişoara.
Alexandru Zărnescu are deodată o stare de autentică linişte sufletească şi, cu o căldură a ochilor pe care nu o ai decât acasă, începe „Ultima zi“. Publicul cântă ca şi cum din cântec ar fi venit, stabilind o atmosferă de acasă, lăsând să piară acea minimă cenzură pe care o ai aproape întotdeauna în faţa unei săli. Este nota în care s-au desfăşurat ambele spectacole. Atmosferă prielnică recitalurilor. Pauza neexistând decât din exterior, va fi ignorată, lăsându-ne în voia stării care singură şi-a ales momentele.
În timpul recitalului trupei „Totuşi“, publicul a aplaudat şi a dansat, anulând orice idee de distanţă între scenă şi sală, între vârste şi vârstă, ca şi cum componenţii trupei s-ar fi născut cu ei o dată în aceeaşi localitate şi s-ar fi adunat împreună într-un loc cu tradiţie în artă al oraşului.
„Partajul“ are un succes delicat, ca o stare de respirare ce anulează concentrarea, ca o trecere dintr-o voinţă în altă voinţă.
Izbucneşte strigătul „România“, declanşând recitalul cântecelor patriotice, toţi membrii cenaclului trec din proprie iniţiativă, cu aceeaşi candoare de acasă, la microfoane.
„Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/Moldova, Ardealul şi Ţara Românească“. „Cât cincizeci de mii de oameni bat inimile celor aflaţi aici“. „Aceasta este înalt spirituala Sighişoară“. „Către o singură înflorire de primăvară“, „Lancea lui Horea“. „În fiecare glas tânăr e Lancea“. „Fie această lance exemplul demnităţii noastre în lume!“ „O şansă păcii şi glorie ei“, „Să fie pace în lume“, „Treceţi batalioane române Carpaţii“, „Trăiască duhul lui Iancu“, „Trăiască România“, „Întregitorul“. „În mai 1985, Alba Iulia va sărbători pe Întregitor, pe Mântuitor, nu pe un prinţ oarecare“.
Carmen Antal şi Magda Puşcaş susţin un recital cu cântece populare maghiare. Li se adaugă Tatiana Filipoiu şi Nica Zaharia într-un recital cu cântece populare româneşti. Acelaşi grup din sală care a deschis atmosfera interpretării cântecelor populare maghiare deschide atmosfera interpretării cântecelor populare româneşti. „Este imoral ca, în interiorul graniţelor naturale, să nu ştii limba naţională a unui stat.
În cenaclu, vom continua să pledăm pentru fraternitatea între toţi cetăţenii patriei“. „Sighişoara dovedeşte un înalt spirit de unitate“. „Fără Moldova, ne-am fi învecinat cu Extremul Orient, fără Ardeal, România ar fi fost o caricatură schiloadă pe harta lumii, fără Muntenia, am fi alunecat în prima hazna turcească. Trăiască Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!“. „Hăulita de la Gorj“, „Ciuleandra“, „Şapte văi şi-o vale-adâncă“.
Cântă Valeriu Penişoară. Candoarea este imanentă nivelului artistic la care a ajuns. Tandreţea bărbăţiei sale este nepăsătoare.
Se aude vocea Nicăi Zaharia. Se întâmplă ca, în timp ce se află ea la microfon, să faci cu totul abstracţie de fiinţa ei, ca şi cum vocea i-ar fi chiar o fiinţă.
Plecăm din Sighişoara ştiind că sala casei de cultură se află de prea mult timp în renovare, că de prea mult timp balconul clubului în care am dat spectacolul aşteaptă şi el o renovare.
„Flacăra“, nr. 16/19 aprilie 1985
Calmul valorii
Localitatea: Victoria, 25 mai 1985, stadionul din localitate.
Număr de spectatori: 3.500.
Noutăţi: prezenţe locale – Lucia Florea, Monica Paca, Crista Lutz.
Atmosfera: excepţională.
Aportul organizatorilor: excepţional.
Oraşele mici au orgoliile la vedere. Privite de la înălţimea lor, ele demonstrează o prospeţime a receptării care aduce cu oficierea. Imediat după începutul spectacolului, s-a primit un bilet din care vom relua câteva paragrafe: „Un citat din cronica la spectacolul Cenaclului «Flacăra» din Victoria, publicată în revista «Flacăra» nr. 37 din 17 septembrie 1982, pagina 22: o cunoştinţă din oraşul Victoria ne spune că locuitorii nu au crezut că Cenaclul «Flacăra» se va opri şi pe la ei. (...) Trupele artistice care îşi anunţă sosirea fie că nu se mai opresc, fie că nu mai respectă programul anunţat. Acesta a fost motivul pentru care mulţi amatori din localitate nu s-au grăbit să vină la spectacol. (...) Dar, la numai câteva minute de la începerea spectacolului, numărul spectatorilor s-a dublat“. Urmează un fragment dintr-un text al lui Octavian Paler: „Nu ne judecaţi, prin urmare, că n-avem destulă jovialitate şi nu ne lăudaţi că luăm în serios orice fleac, nu e nici vina noastră, nici meritul nostru. După cum nu e vina noastră că suntem, în genere, zgârciţi în lucruri mărunte şi risipitori în cele mari, căci am obţinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni gratuit. (...) Dar, pentru a ne dovedi nouă înşine că ne putem ridica deasupra slăbiciunilor noastre, uneori suntem gata să pierdem totul. (...)“. Apoi: „Nu, nu, aceste rânduri nu ne
aparţin nouă, ci unui frate mai mare al nostru. Rog pe domnia-sa să ne ierte dacă am greşit cumva numindu-l «frate mai mare». Puţin mai jos: „Nu auziţi? Girdomanul vă urează sănătate şi fericire şi abia aşteaptă să înceapă spectacolul pentru a asculta «Dor de Eminescu»“.
Generozitatea pe care o dă orgoliul oraşelor mici face ca ele să păstreze vârsta de vis a patriei. Nu este adevărat că oamenii care merg azi pe străzi nu simt nevoia să se mai adreseze unei instanţe înalte care să se confunde cu neamul. Nu există întotdeauna asemenea instanţe. Chiar şi tăcerea lor uneori reprezintă încrederea fără de margini în instituţiile ţării, chiar şi răbdarea lor: „Această boală e o boală rară/Această boală e o boală grea/Această boală se numeşte ţară/Şi leacul este ea şi numai ea“. În orice stare sufletească ar fi, cenaclul caută să păstreze capacitatea sa de a vorbi şi de a recepta în folosul patriei, de a se lăsa însuşit. Cum, uneori, inspiraţi, antrenorii de fotbal aleg terenuri cu mulţi suporteri pentru meciurile internaţionale dificile, astfel conducătorul cenaclului a ales oraşul Victoria pentru a deschide un turneu ce se anunţă greu şi lung. Oana Hanganu, fraţii Gogu, Carmen Antal, Andrei Almaşi, Felician Stângaciu duc spectacolul în crescendo până la intrarea trupei „Paradox“, care, prin înalt profesionalism, marchează un moment autonom ca, mai târziu, trupele „Totuşi“ şi „Flapo“ sau recitalurile individuale Alexandru Zărnescu, Majay Gyözö, Nica Zaharia, Valeriu Penişoară, Constantin Dragomir, Octavian Bud, Emilian Onciu. La 22,22’, poetul Adrian Păunescu recită din Eminescu. Se cântă apoi „Dor de Eminescu“. Orice U se aude ca un V de la Victorie. „Pe pământul vechii Dacii,/Când mai mare când mai mic,/Dacă n-ar fi Eminescu,/Viaţa nu ne-ar fi nimic“. Cenaclul se desfăşoară cu calm şi plăcere. Se cântă „Jurământ la Putna“, „Iancu la Ţebea“, „Trăiască România“, „O şansă păcii“, „Să fie pace în lume“, „Lancea lui Horea“. Ţâşneşte cu putere strigătul „România!“. Se reia „Trăiască România“, cântecul imediat următor este „Treceţi batalioane române Carpaţii“. „Un început de turneu pe care locuitorii oraşului Victoria pun o amprentă pentru care le mulţumim“. În final, s-a cântat „Fie să renască“, după care membrii cenaclului s-au retras pentru a deschide atelierele la o distanţă de peste 100 de kilometri, atunci când lumina lunii e una cu lumina dimineţii.
„Flacăra“, nr. 22/31 mai 1985
„Braşovul, un miracol care se repetă“
Prima notă de 102
Localitatea: Braşov, 26 mai 1985, Stadionul din localitate.
Număr de spectatori: 20.000
Atmosfera: „Un miracol care se repetă“.
Calitatea spectacolului: excepţională.
Aportul organizatorilor: excepţional.
Noutăţi: Grup „Experimental“ – „Caut nume“ (Lucian Blaga); Grup „Albatros“ – „Baladă pentru echilibrul naturii“ (Adrian Păunescu); Grup „Acord“ (Marius Bănică, Octavian Păunescu) – „Ultimul asalt“ (Nicolae Labiş); Mihaela Cartas Ursescu – „În numele libertăţii“ (Adrian Păunescu); Grigore Eremia – „Viaţa merge înainte“ (lipoveneşte).
Oricărui fenomen cultural i se uită când şi când naşterea şi etapele de evoluţie, ceea ce păstrează memoria nefiind decât partea lui de apogeu, de comunicare neîngrădită, de expansiune în ritm imprevizibil, precum şi faptul că, deşi aparent el scapă necesităţii, îi este complementar, uneori o suplineşte, întotdeauna îi dă sens.
„Braşovule iubit,/Frăţeasca noastră punte,/Eşti om la infinit/Şi radical de munte“. Cântecul poetului Adrian Păunescu şi al Nicăi Zaharia deschide din scenă un spectacol care fusese început cu mult timp înainte în tribună. Nicăieri în ţară nu am văzut cenaclul atât de însuşit de public ca la Braşov. Ca şi la marile spectacole ale antichităţii, omul vine aici pentru a se sărbători pe sine. Nenumărate pancarte comunicau cu scena: „Bine aţi venit în oraşul campionilor“, „Revelionul la Braşov“, „Zeiţa Flacăra“, „Te iubim, Cenaclule“ sunt numai câteva din texte. După aproape doisprezece ani de activitate, nu există localitate în ţară care, având o sală de spectacole sau un stadion, să nu fi găzduit cândva cenaclul. În ciuda vârstei respectabile, el este din ce în ce mai iubit. Soarta, deseori capricioasă cu alte forme ale culturii, lui îi este favorabilă. Situaţia sa aminteşte de cea a marilor trupe de revistă din America interbelică, pregătindu-şi repertoriul în tren sau în maşină, pe durata deplasării dintre un oraş şi altul. Cu o fidelitate singulară, membrii cenaclului îşi închină viaţa revoluţiei şi firii lor. Ei învaţă pe tineri istoria întreagă a ţării, chiar acea parte pe care tiparul nu a putut-o nicicând tolera.
Cum o piatră aruncată într-o apă liniştită stârneşte valuri concentrice care ating în acelaşi timp malurile rotunde, textul cântat de Nica Zaharia a extins sentimentul de patriotism de la cel local până la cel mai înalt şi pur al naţiunii. La ora 22,10’, izbucneşte strigătul „România“. Se cântă „Trăiască duhul lui Iancu“, se recită, se cântă apoi celelalte cântece patriotice printre care „Lancea lui Horea“, „un cântec care-a cunoscut într-un timp foarte scurt un destin pe care alte cântece nu-l trăiesc nici în 50 de ani“.
Camelia Daj şi Adrian Jacotă, sosiţi duminică în Braşov, cântă cu o bucurie particulară. Cel mai bun recital al serii, datorat unei stări care se atinge arareori, mi-a părut a fi al lui Constantin Dragomir. Tânăra şi talentata turcoaică Adia-Ali-Cuad „revine în mod spectaculos“, publicul o obligă să îşi reia recitalul. „Dacă pământul s-ar termina aici şi acolo ar începe luna, nu ar fi atât de frumos cum e acum la

Nici Aurelian Titu Dumitrescu şi nici Adrian Păunescu nu ne-am dat acordul în vederea apariţiei lor şi nici nu recunoaştem ca aparţinându-ne alte aprecieri, ocazionate de spectacolele comentate în „Sânge de sacerdot“, decât cele formulate în cronicile prezente sau în alte articole din alte reviste şi din alte cărţi, pe care le-a semnat fiecare pe cont propriu.
Braşov“. Sosesc scrisori cu poezii sau care cer poezii. Poetul Adrian Păunescu este obligat să recite de mai multe ori, printre primele poezii recitate este şi „Odă în metru antic“, în limba română, apoi în limba engleză. În traducerea lui Adrian Păunescu.
„Fără iubire, lumea s-ar transforma într-un frigider de conservat iluzii“.
În 1984 şi 1985, Aurelian Titu Dumitrescu a participat, nu numai în calitate de cronicar, dar şi ca interpret şi spectator la multe spectacole ale Cenaclului „Flacăra“ iar, după 1990, la şi mai multe spectacole ale Cenaclului „Totuşi iubirea“.
Un moment aparte: soseşte un bilet de la un om care voia să-şi pună capăt zilelor. Adrian Păunescu îl roagă să vină lângă scenă pentru o discuţie de numai o jumătate de minut şi recită poezia „Coşmar învins“, versuri cutremurătoare ale unei personalităţi atât de ameninţate, încât, pentru a-şi păstra luciditatea în acţiune, este obligată să-şi uite uneori sentimentele. Publicul începe să cânte „Ordinea de zi“.
Textele din „Sânge de sacerdot“ sunt singurele despre Cenaclul „Flacăra“ scrise şi singurele publicate de Aurelian Titu Dumitrescu, din dispoziţia lui Adrian Păunescu.
Aurelian Titu Dumitrescu
Adrian Păunescu
Nu cred că a fost un spectacol. A fost altceva. Ceva care nu poate fi definit, deci nu poate fi instituţionalizat. Simţeai cum trăind acele clipe ţi se făcea tot mai mult dor de ele.
„Flacăra“, nr. 22/31 mai 1985
NOTA AUTORULUI: Sunt singurele articole, pe care eu, Aurelian Titu Dumitrescu, mi le recunosc în integralitatea lor. Dacă mai există texte semnate de mine în revista „Flacăra“ despre Cenaclul „Flacăra“, nu am citit toate numerele publicaţiei la care am lucrat, acestea sunt ale unor terţe persoane, fiind, probabil, „materiale de serviciu“, la care, în momente de criză, se apelează în orice redacţie, în orice timp şi în orice tip de societate.